Stai uneori asa, te uiti la televizor, nici nu stii la ce te uiti si se intampla, din senin, sa te loveasca amintirile. Nu fac zgomot, nu le auzi, nu le simti dar deodata te ridici de pe scaun si cauti. Ce cauti? intreaba copilul din casa. Copilul are deja 26 de ani.

– Caut pozele de la nunta.

– Pozele de la nunta? Dar ce te-a apucat?

Nu-i raspunzi, dar tu stii. Amintirile.

Se facea ca era intr-o sambata, era luna iulie si anul de gratie 1988. Tata fusese deja la EREB si platise destul de bine ca nu cumva si in seara asta sa ramanem fara curent. In ultimii ani ai comunismului, era deja o practica obisnuita. Neobisnuita era forfota din curtea noastra de oameni linistiti si saraci. Acum imi dau seama de acest lucru, dar atunci nu bagam de seama, eram toti la fel. Neobisnuita era si constructia din curtea vecinului nostru Vica. Era un cort, si inca ce mai cort! Era o prelata de camion. De fapt, mai multe prelate de camion, fiecare de alta culoare si cu alte inscrisuri. Inauntru erau banci si mese de lemn cu schelet metalic. Da, acesta era cortul de nunta care se inchiria cu tot cu vesela si tot dichisul. In mod surprinzator, un cort din prelate de camion peticite era considerat un lux atunci si fusese arvunit din timp, pe bani buni. Asa pestrite si insailate cum erau, prelatele de camion erau noi si puteau tine bine de ploaie daca, Domne-fereste, se intampla sa-i traga vreo zloata fix in acea zi.

Cortul era ridicat in curtea vecinului pentru ca el avea gradina si noi nu! La noi erau 200 de metri, cel mult, cu tot cu casa. Unde sa tinem atata puhoi de lume? In anul ala, Vica vecinul ne-a facut o mare favoare. Si-a cumparat rosii de la piata doar ca sa ne lase noua gradina libera pentru nunta.

Toata noaptea de vineri spre sambata s-a gatiti. Ce catering?! Vecini, rude, prieteni, cuscre si mireasa au invartit o noaptea intreaga la sarmale. In bolta de vie, deasupra noastra, ardea un bec de tractor care lumina ca ziua. Era munca multa, migaloasa si trebuia facuta pana in zori. Iar timpul zici ca a zburat pe langa noi. Vinul trebuia pus la gheata, carnea de gratar trebuia batuta, mezelurile taiate. Toate manual, de unde feliator?

Gheata o adusese tata de la fabrica de gheata din Regie si mai daduse si acolo o serie de bani buni. Era in plin sezon estival si toata gheata mergea la mare. Parca vad si acum albiile de tabla pline cu apa si bucata de gheata in care erau scufundate sticlele de vin si de apa minerala imbuteliata la sticla, nu la PET. Afara erau cel putin 30 de grade si dopurile sareau de la sticle din cauza caldurii. Fiecare dop era insotit de cate o bubuitura de zici ca se jucau cu carbit toti copiii de pe strada.

Carnea nu stiu de unde a aparut. Era numai file de porc iar in 1988, acest lucru era aproape de neimaginat. Carnea era limpede de contrabanda si nici pana in ziua de astazi nu stiu cat l-a costat pe tata sau ce securist a mituit pentru ea. Tacere. E mai bine sa nu stii, a zis el. Iar eu, ca un copil bun ce eram, am tacut.

Cortul, peste noapte, se transformase si, cu ochii mei de mireasa, il vedeam frumos. Baietii vecinilor taiasera din Colentina carute de stuf pe care l-au aliniat pe peretii cortului iar scandruile goale ale bancilor primisera vesmant de hartie cerata de culoarea fildesului prinsa bine cu cu ace si cuisoare pe dedesubt, ca nu cumva, Doamne fereste, sa se intepe cineva in curte la Vica! Toate erau cu grija facute, de la podoabele de hartie pana la ghirlande si beteala, imprastiate prin tot cortul, ca la o ora de lucru manual.

Rochia mea! Oh, ce poveste! Nu se gaseau rochii de mireasa. Nu se gaseau. Punct. Timp de 3 sapatamani m-am dus zi de zi la o casa de moda de pe Victoriei, unde imi promisese o doamna ca-mi va rezolva problema. Problema era ca nu doar eu asteptam. Erau 2,3 rochii de mireasa la 20, 30, 40 de mirese. Incepusem sa intru in panica si am crezut ca ma voi marita intr-o rochie facuta de Viorica, croitoreasa strazii. Nu ca n-ar fi fost si aia tot rochie iar eu nu m-as fi chemat mireasa dar la 20 de ani voiam o rochie de mireasa de la o casa de moda din Bucuresti!

Dupa trei saptamani de suspans, doamna de la magazin, prietena a nasei mele, m-a anuntat ca pot sa ma duc sa imi iau rochia. Am intrat prin spatele magazinului si mi-am primit rochia de mireasa intr-un sac. N-am vzut-o decat acasa. Era frumosa? Nu, nu era frumoasa, si nu era ce am visat eu dar era totusi o rochie de mireasa de la o casa de moda din Bucuresti! Si poate ca a asteptat-o alta mireasa care nu si-a mai primit niciodata rochia. Mie imi era un pic mare si cordonul i se ratacise pe undeva. Era croita din tulle cu picouri, maneca lunga, pe gat si cu o fusta ampla in stil spaniol. In sacul cu rochia era ratacita o pereche de manusi care nu se potriveau nicicum cu aceasta dar pentru ca erau frumoase, le-am folosit. Cine stie ce alta mireasa le astepta si pe astea! Juponul rochiei facea toti banii! Materialul din care era croit era atat de tare incat fosnaia de picioarele mele la fiecare miscare pe care o faceam. Pe atunci, rochia a costat 3300 de lei. O avere.

Victor, ginerele, era tot atat de tanar si proaspat eliberat din serviciul militar. De altfel, am stabilit ziua nuntii imediat ce a iesit pe poarta unitatii. Era foarte hotarat! Cand zambea, iti topea inima. Dintii din fata erau un pic mai lungi si usor incalecati, cu o strungareata mica in fata, zambet de copil bun si cinstit care te inmuia.

Iubeam acel zambet pe care, dupa 25 de ani, l-a pierdut pentru ca a trebuit sa isi faca o proteza denatara. Stomatologul i-a facut o lucrare impecabila, cu dinti egali si drepti, ca la Hollywood. Zambetul tineretii a pierit. Costumul lui de ginere era bej, luat de pe Lipscani. Se purtau cele negre dar pentru ca el  era inalt si foarte slab, acestea trebuiau modificate mult iar Viorica le-ar fi stricat tot fasonul. Asa ca ne-am hotarat la cel bej, inedit si original, care ii venea ca turnat. Pe dedesibt a purtat o camasa alba si un papion alb, cu o floare mica in piept si fara ”suta”. Ce era suta? Era o hartie de 100 de lei care se purta in mod traditioal in piept. Victor nu putea sa le sufere!

Am uitat multe lucruri din ziua nuntii. Pe altele le-am aflat mult mai tarziu. Imi amintesc alaiul de nunta care intra pe poarta cu buchetele noastre, al meu si al nasei, lucrate la fel, rotund, din garoafe. De fiecare dintre ele atarnau funde de care erau prinse boboci de garoafe care se leganau gratios la fiecare miscare. al nasei era rosu, sl meu a fost alb si nu stiu stiu cine mi l-a furat. Pe atunci nu se aruncau buchetele si cand s-a spart petrecerea, am iesit sa conducem cativa invitati. Cand m-am intos, buchetul meu nu mai era acolo.

Voalul era lung, cu picouri, ca si rochia. Un chin! Era greu si prins zdravan de par astfel incat la fiecare imbratisare din partea nuntasilor, acestia ma trageau invariabil de par.

Am avut la nunta lautari faimosi pe vreama aia. Erau Bebe 7-luni si o cantareata din Moldova – Zenovia. Pe Zenovia o stia toata lumea pentru ca putea sa cante cand ca Irina Loghin, cand ca Maria Ciobanu. In plus, purta costume populare originale, lucrate de mana. Se schimba de cateva ori pe noapte si doar hainele ei costau o mica avere! Era frumusica si fanseata Zenovia, spunea snoave si avea forta. Canta o zi si o noapte apoi o lua de la capat!

In coltul de strada unde am crescut eu, langa Palatul de la Mogosoaia, oamenii ma iubeau. Eram un copil bun si cuminte, cu parinti cumsecade. Spuneau despre mine: ”Fata asta a lu’ Maria e cilibie!” S-au bucurat de nunta, m-au ajutat si au venit cu mic, cu mare. Parintii mei apar intr-o singura poza si nu impreuna. Cele mai multe dintre fotografii sunt facute in Studiourile Grivita pentru ca nu erau atat de multe aparate de fotografiat ca acum si, in plus, asa era obiceiul. Nici masini nu prea erau si circulau cand cele cu numar par, cand cele cu numar impar. Asa se face ca in tot acest balamuc, mama nu a avut loc in nicio masina si nu a mai ajuns la pozat. Mai mult de atat, coafeza care i-a promis ca ii dichiseste parul nu a mai aparut iar mama a facut toata nunta mea cu resturile de biguduri ramase in cap.

In pozele alb negru de la nunta apar oameni pe care nu ii cunosc, oameni pe care i-am vazut pentru singura data la mine la nunta, copii care erau tinuti de parinti in brate si care la randul lor au acum copii, oameni care au murit, oameni care s-au despartit, oameni care mi-au vrut binele, oameni care mi-au vrut raul. 27 de ani de atunci. Amintiri. Eu si Victor. Atunci. Acum. Trecutul. Am trait frumos. Traim frumos. Asta conteaza.