Zelda Fitzgerald, in taior desuet. Un Hemingway tanar si aproape de nerecunoscut la nunta lui, de pe 3 septembrie 1922, cu Hadley Richardson. Ea, cu ochii inchisi, buzele intredeschise, undeva intre verb si zambet, si bratele pline de flori albe, mici. Realitatea e ca fotografiilevechi au, in ele, o intreaga literatura.

Un conventional poetizat de trasaturile blurate, de albul care arde intre zimti ordonati si usor  ingalbeniti. Poza de nunta. In general, mica. Mirele si mireasa se uita in obiectiv. Nu exista intimitate, gest, aer cald intre ei. Celebri sau nu, ii vezi inlantuiti in privirea catre viitor, expunand rochia imaculata si tineretea miresei, sobrietatea mirelui, nu arareori in uniforma, unui privitor pe care nu-l cunosc.

Acolo, intre ei, e povestea. Poza de nunta functioneaza ca o prefata, ca un prim gest matrimonial, ca un contract pe hartie mata. Sunt, in ea, germinative, atatea lucruri inca neintamplate, atatea priviri, alte priviri, atatea complicitati, certuri, impasuri, derive si regasiri, e atata spectaculos si atata cotidian, atata nerabdare grava, atata hohot de ras retinut, sugrumat pentru solemnitatea clipei „de la nunta“. Strabunica mea avea o cutie de pantofi plina cu poze din astea. Mirese cunoscute si necunoscute. Fotografii standard, acum risipite care incotro. Le retin ca imagine. Ca stare.

Cutia usor prafoasa, cu atatea vieti surprinse ritualic, pe fondul aproape imperceptibil al unui perete de pe care se itesc, poate, alte fotografii de familie. Ramele cu cate sase fotografii in ele, nu arareori decupate in forme ovale sau rotunde. Mustati rasucite si zulufi facuti „cu fierul“. Rochii care par de dantela. Saluri lungi, cu franjuri. Strabunicul meu cu ochi verzi, incremenit in alta culoare de ochi.

Intunecata. Viata in alb-negru, la inceputuri, inainte de toate nuantele. Anii ’20 tradusi in coliere nesfarsite de perle, par tuns scurt si buze pe care le ghicesti de un rosu aprins.

De cate ori vad fotografii de nunta vintage imi amintesc cutia aceea. Metonimia sacului cu povesti. Le vad pe Zelda si pe Hadley si pe toate miresele iconice ale romantismului in sepia si mi se pare ca de-acolo vin, din cutia strabunicii, dintre fotografiile pe care le studiam, stand pe burta, in „camera buna“, eventual cu o tableta de ciocolata chinezeasca alaturi, pana cand o voce care inca imi e atat

de familiara striga: „Sa nu le amestecati cu alea colorate!“. Le amestecam, intotdeauna. Decadele fraternizau vesel. Romantismul devenea color. In mintea mea, insa, ramaneau acolo, zimtate, fiecare la locul ei intr-o secventialitate a privirii orientate, alb negru, mereu, catre mine.

Text de de Ioana Baldea Constantinescu

 

Articolul face parte din editia numarul 1, primavara 2015 al Revistei Nunta by Carmen Ionita. Actualul numar al revistei, precum si editiile mai vechi ale acesteia pot fi comandate prin telefon la  numarul 0742242885 sau mesaj privat pe Facebook Nunta si se vor trimite prin curier.

Editia 5 vara 2016 este disponibila inclusiv in reteaua Inmedio si in punctele de presa din reteaua de distributie Ringier.